Strigă-mă pe numele tău

 

 

Privesc înapoi la vara aceea și nu-mi vine să cred că, în pofida tuturor eforturilor mele de a mă obișnui să trăiesc cu “focul” și cu “leșinul”, viața mi-a oferit totuși moment minunate. Italia. Vara. Zgomotul cicadelor la începutul după-amiezii. Camera mea. Camera lui. Balconul nostru, care ne separa de tot restul lumii. Vântul molcom care purta miresme din grădină sus pe scări, până în dormitorul meu. Vara în care am învățat să-mi placă pescuitul. Pentru că îi plăcea lui. Să-mi placă joggingul. Pentru că îi plăcea lui. Să-mi placă Heraclit, caracatița, Tristan. Vara în care auzeam o pasăre cântând, miroseam o plantă sau simțeam aburii ceții ridicându-mi-se de sub tălpi în zilele calde și însorite șim pentru că simțurile mele erau permanent în alertă, le surprindeam automat gonind spre el.

 

Într-o zi de vară, tânărul Elio asistă la sosirea unui nou rezident la vila italiană a părinţilor săi de pe ţărmul Mediteranei: Oliver, un universitar american de douăzeci și patru de ani. Oliver este fermecător, rafinat, plin de vitalitate și cucerește pe toată lumea. Între el și Elio, care are șaptesprezece ani și trăiește din plin tulburările vârstei, se naște o relaţie de prietenie capricioasă, ce pare să aștepte doar un prilej pentru a se transforma în ceva mai profund. Tensiunea acumulată treptat între cei doi are nevoie doar de momentul potrivit să se elibereze în atmosfera de vacanţă lipsită de griji de pe Riviera italiană. Strigă-mă pe numele tău este o poveste despre jocurile și focurile pasiunii trăite cu înfiorarea tinereţii. Relatată din perspectiva tânărului Elio, cu o dozare impecabilă a evoluţiei sentimentelor și cu scene de o frumuseţe la fel de copleșitoare ca aceea a decorului mediteraneean, istoria acestei pasiuni trăite sub semnul efemerităţii cucerește prin sinceritate, vitalitate, prin melancolica privire retrospectivă asupra unei lumi pierdute.

Strigă-mă pe numele tău este o carte pe care am tot amânat să o citesc. Și mă bucur că am făcut-o. Poate că dacă aș fi citit-o imediat după ce am vizionat filmul, nu aș mai fi fost la fel de încântată. Nu știu cum să o spun mai bine, dar mă bucur că am citit cartea abia după un an și ceva de la vizionarea filmului. În acest mod, parcă m-am bucurat mai mult de ea, am savurat fiecare paragraf, m-am minunat de fiecare descriere și într-un fel, am avut șansa de a călători puțin, ce-i drept, doar cu imaginația, prin ținuturile însorite din Italia.

Spre deosebire de film, cartea este mult, mult mai intensă. Îți induce diverse stări, de la frustrare, neputință și tristețe, dorință și pasiune, până la extaz. Scenele sunt atât de bine descrise, încât chiar ai impresia că te afli acolo, alături de Elio și Oliver. Poate că pentru unii cititori, pasajele sunt mult prea lungi, descrierile prea ample, realizate în așa manieră, încât uneori trebuie citite cu mare atenție pentru a nu pierde rândul. Nu de puține ori m-am oprit din citit și am rămas uimită cand am constat cât de mare poate fi un paragraf. Mă simțeam de parcă citisem un capitol întreg și trebuia neapărat să-mi trag răsuflarea.  Dar nu te speria, nu toată cartea este așa. Vei vedea că în carte se găsește un întreg amestec de fraze enorme, propoziții scurte și dialoguri simple și la obiect.

Sincer, chiar acele descrieri interminabile m-au atras în mod deosebit la această carte. Andre Aciman scrie atât de frumos, încât de multe ori am avut impresia că într-adevăr am vizitat locul descris, că m-am plimbat pe străduțele înguste, că mi-am petrecut după-amiezile în grădină, că am culesc acele piersici suculente și am admirat peisajul de la balconul lui Oliver.

Pentru mine orele petrecute la masa rotundă de lemn din grădină, cu umbrela mare acoperindu-mi peticit hărtiile, cu zornăitul cuburilor de gheață în limonadă, cu zgomotul nu prea îndepărtat al valurilor îmbrățișând cu blândețe stâncile uriașe de sub noi și, în fundal, dintr-o casă învecinată, bubuiturile înfundate ale compilației de hituri care se repeta încontinuu, toate acestea sunt întipărite pentru totdeauna în diminețile acelea în care nu mă rugam decât ca timpul să stea în loc. Vara să nu se termine niciodată, el să nu plece niciodată, compilația de hituri să se repete la nesfârșit, cer atât de puțin și jur că nu o să mai cer nimic altceva.

Strigă-mă pe numele tău este genul de carte care te consumă și te întristează atât de mult (mai ales în ultima parte), până în punctul în care trebuie să o lași puțin deoparte și să analizezi ceea ce tocmai ai citit. Emoțiile trăite de Elio, în încercarea sa de a înțelege ce simte pentru Oliver, gesturile uneori bine gândite, alteori absolut involuntare, cuvintele simple și totodată pline de semnificații, toate acestea sunt extrem de bine nuanțate de către autor.

Nu știam unde o să ducă toate astea, dar mă predam în fața lui centimetru cu centimetru, iar el pesemne că o știa, pentru că simțeam că păstrează în continuare o distanță între noi. Deși fețele ni se atingeau, trupurile ne stăteau pieziș, destul de îndepărtate. Eram conștient că orice făceam acum, orice mișcare, putea să tulbure armonia momentului, astfel încât, intuind, probabil, că sărutul nu urma să se repete, am început să testez separarea de final a gurilor noastre și mi-am dat seama imediat, schițând gesturile imperceptibile ce urmau să încheie sărutul, cât de mult îmi doream să nu se termine, cât de mult îmi doream limba lui în gura mea și pe a mea în a lui – pentru că tot ce deveniserăm, după toate săptămânile astea, după toate disputele și izbucnirile și începuturile care au instalat între noi o atmosferă rece, se rezuma la două limbi umede care-și croiau drum una în gura celuilalt. Două limbi și atât, restul erau vorbe. Când a ridicat în cele din urmă un genunchi și am dat să-l îndrept spre el, am știut că rupsesem vraja.